De data asta nu mai fug!

Trec printr-unul dintre acele momente de stupiditate sora geamana cu nebunia.Printre carti bizare,a se citi contemporane,scrise de beletristi ce vor fi uitati in urmatorii 20 de ani si pachete peste pachete de tigari cu imagini ce ar trebui sa ma impresioneze si sa ma lase intr-o continua si sinuoasa meditatie riguroasa (are vreun sens ce zic?) am momente in care raman tampa si ma holbez candid la asfalt,la cer ori la zid.Asta cum se traduce?Blocaj?Derapaj?Cronic?
Niciodata nu am asteptat noaptea ca in zilele astea care s-au irosit fara vreo implicare sociala.De ce?Sa fiu si mai singura?Are "singuratatea" grad de comparatie,ca ma fierbe o dilema...
Apoi noaptea nu s-a lasat indelung asteptata,a venit sa-mi faca ceas dupa ceas pe plac.Dar m-a plictisit si ea cu intunericul ei si cu formele alea nedeslusite care capata infatisari omenesti si reprezentari horror.Stau,imi fortez nervul optic pana mi se inroseste retina si incerc sa patrund in obscur...incep sa deslusec lugubru cate o forma,care se misca sau pluteste,apoi se evapora ca o alta sa-i ia locul.Obosesc si teama mi se accentueaza dar continui cu incapatanare caci aceasta nebunie imi face placere.Parca as tanji in interiorul meu dupa ceva ocult,sa mi se arate ...sa-mi zica"iata-ma,ma asteptai?Acum ca am venit ai curajul sa ma infrunti?Sau fugi?Fugi ca de toate lucrurile pe care le astepti cu ardoare sa ti se intample dar cand le vezi infaptuite fugi cu lasitate.Te vei cufunda iar in nimicnicie,vei alerga pe scarile din marmura, vei aluneca si te vei juli dar simtindu-mi apropierea te vei ridica si te vei inchide in camera ramanand ascunsa sub plapuma si te vei ruga la cine te rogi tu,sa te adoarma?"
Iar eu raman incremenita,caci imi imaginez pana la cel mai mic detaliu totul ca si cum ar fii posibil si ma trece usor un fior pe sirea spinarii si simt cum amorteala imi patrunde in muschi si o racoare improvizata in oase.Un zgomot,fie el o bufnitura ,o zgarietura sau cel mai insignifiant fosnait ma trezeste si-mi ascute simturile.Apoi plec pentru a edifica provenienta sunetului,iar mintea mea bolnava si nesatula de mister imi sugereaza"Oh tu,daca e...nu,nu crezi ca e?".Imediat aud o respiratie si simt o rasuflare rece in ceafa mea care apoi se pierde printre suvitele de par,ca si cum cineva sau ceva ar incerca sa ma atinga.
Astfel fac eu de santinela nopti la randul incercand sa alung minutele care se scurg greu la fel ca umbrele mistice pe dupa copaci,pe dupa colturi de casa ,pe dupa mobila...si ma rog sa vina zorii zilei ca sa dau totul uitarii.Si ziua vine,dar iar imi e dor de mister,de singuratate,de intuneric si de ce se poate ascunde in spatele lui.Realizez,in rarele si liliputanele momente de luciditate,ca totul se desfasoara doar in mintea mea,in impulsurile mele cerebrale,in doleantele mele pacatoase.
Nu-i nimic,caci nu ma voi opri sa ma infrupt din roadele imaginatiei mele si nu-mi voi inhiba haoticele mele rataciri decat in momentul in care o sa mi se arate si voi spune "De data asta nu mai fug!"