Robotind la regenerarea mea morala in van

Mecanica corpului cerebral
Descartes a pus lumea la indoiala.dar nu si gandirea : “gândesc şi găsesc aici că gândirea(?) este un atribut care-mi aparţine; ea singură nu poate fi desfăcută de mine. Eu sunt, eu exist, aceasta este sigur; dar cât timp? Atâta timp cât gândesc; căci poate s-ar putea întâmpla că dacă aş înceta de a gândi, să încetez în acelaşi timp de a fi.”
Mie una mi-a murit inteligenta!S-a sinucis….de plictiseala.Fie a cedat nervos si a urlat”Bai asa nu se mai poate!pai chiar in halu’ asta,ce dracu esti asa ieftina?”fie a tras un oftat si cu o fata de descompus moral a zis “Elvis has left the building!” si si-a tras un glonte in cap.Mi-am plecat umila tartacuta si am tacut…moment de reculegere in cinstea pierderii neurocitilor nenorociti. Asta inseamna ca nu mai exist?
Acum ma aflu in situatia in care ,atarnata la o masa cu capu stationat intre maini,stau si cuget adanc(daca mai am cu ce).Plictiseala nu este o optiune,plictiseala este o lipsa de adaptare la normalitate.Normalitatea pare o limita, este un termen calificativ dar si descriptiv,implica atat o valoare cat si o medie.Stai asa ca nu-I asa,nu trece peste ,sa-ti explic.Intr-o lume in care sentinta nebuniei sau a sanatatii o da societatea,vin eu sculata (inteligenta zic),si iti spun ca daca ai fi ca toti ceilalti ti-ai stabili limita maxima in obisnuit, in facto,ai fi condamnat la complexitate. Eu sunt un critic fervent al normalitatii,daca cineva mi-ar propune sa aduc un alienat la normalitate as lua-o ca pe o sarcina ingrata.sau un intristat la fericire,m-as vedea ca pe o scelerata.De ce nu au multi curajul sa se admita asa cum sunt?Neresemnarea cu realitatea duce la un razboi cu sine,spre exemplu,eu versus dismorfofobia mea.


Excluderea individualismului
Nu mai militez pentru nimic.Nu mai lupt impotriva saraciei,prostiei,avortului,indoctrinarii si nu ma mai impresioneaza tristetea.Sau poate m-am resemnat?Trec pe langa cersetori si ma uit cu scarba la ei.Am devenit ceea ce am urat mai mult,genul acela de om care observa dar ramane impasibil.Mai mult,genul insensibil.Genul plafonat,o sa ajung sa fac parte din statistici si o sa am dorinte colective.Monstruos!
Am ajuns intr-un stadiu in care astept sa treaca timpul,nu-l mai intrebuintez.Parca as face parte din…lume.Suna a jignire,chiar este.Sa seman eu discordie?Nu,nici mizantroapa nu cred ca mai sunt.Caut societatea..Norocul meu ca ma refuza.Exista totusi ceva ce ma retrogradeaza in divizii mai proaste.Luna,soarele…nu-s pozitionate cum trebuie.Pagini intregi raman goale,si altele pline raman necitite.Cuvinte nespuse si idei nescrise.
Oricum,e lamentabil sa mimezi lucruri care o data iti faceau placere.Nu incercati,tindeti sa deveniti empatici.Spre exemplu,ghici cine?!,exact…tot eu,care m-am facut ambasadoarea tuturor eroilor din carti si asta fara commision.


Ma indrept spre un colaps
Daca ma plictisesc,imi pierd din spiritualitate,ma normalizez,ma banalizez,gandesc marunt si apoi iar ma plictisesc ,pricina unei spirale oculte.
In momente ca astea ma viziteaza un gand:“Elocinţa este arta de a înfrumuseţa logica” (a zis-o un istet, Diderot il chema).Bun,deci cine are darul de a expune frumos şi convingător o idee imi face un armonios abataj pe creier …nu,iar gandesc marunt.Reformulez la scara mai mare,aproape cosmica: NU VA MAI INTELEG si ma plictisiti!Am esuat!
Si inchid acest monolog straniu,cu acelasi optimism imbecil pe care-l adopt atunci cand nu e cazul:esecul nu este o dezadaptare ci inceputul unui proces de tip adaptiv .
Hai sa ne adaptam…ba hai sa nu!