S-a plantat acolo

“Sunt un mos.Asa ma vad toti.Mi-a cazut carnea pe fata,pleoapele imi acopera ochii si un fungi ocular imi ingreuneaza vazul cu o pacla biologica.Mi s-a indoit sirea spinarii si genunchii.Dabia imi mai tarai labele.Am trait o viata sub falsa impresie ca lumea e desteapta.Nu e!E proasta de bubuie.Orice as face,pe unde m-as duce dau de aceeasi prosti.Nu se poate prostie fara nesimtire,astea doua merg craci in craci….sau cu craci…craci…adica crengi…adica uscaturi.Se usuca si iarba…dupa razboi,am cunoscut si oamnei fara craci.
Unghiile mi s-au ingalbenit de stres,mi-a cazut parul de rusine,mi-au cedat oasele din cauza greutatilor pe care le-am intalnit in cale si Dumnezeu tinea neaparat sa mi le puna in spate sa le car.Un animal de hamal pentru mine cat si pentru altii.I-am zis macar sa mi le puna cu grija sa nu ma doara.Uneori nu ma auzea,oricat de tare as fi tipat,implorat,rugat. Mi-am distrus organele,macinandu-le cu ura,jale,gelozie si iubiri neimplinite,dinauntru spre exterior,spre epiderma,si aproape ca am macinat-o si pe aceasta.Macinarea completa va fi la putrezire.Deja putrezesc.Uita-te la mainile mele.Candva acestea tranteau un om la pamant.Acum mai trantesc doar cana cu apa pe care nu am puterea s-o tin strans.Ma persecut acum gandidu-ma ca as putea sa le fiu inferioar unora,dar cei care imi sunt mie inferiori au vreun complex? Gasesc antipatica si patetica lumea asta.Ma gandesc serios sa…ma culc.N-am dormit de mult,de nici nu mai stiu cand.
Sunt un fel de Nicodem popular inauntru lui Moliere.Eu am devenit mizantrop.Cate am patimit si nu rasare si soarele pe strada mea,nici macar luna,nu le vad de blocuri.Ma frec bine la ochi si dau vina pe vaz,pe ceata,pe vreme…sau poate ca mi-e somn.
Vezi tu banca asta?In fiecare dupa amiaza ma asez aici cu privirea spre lac.Si ma uit lung,raman cu privirea atintita,apoi imi aduc aminte ca traiesc …sau c-am trait candva.Intr-o vreme in care Cismigiul asta vechi…stii la cate a fost martor Cismigiul asta?Soapte,saruturi,rasete,fuga,uitare si ea…Pe banca asta am intalnit-o.Era singura,intr-o rochie albastra lunga,si era vara…si era soare.Nu-mi dadeam seama daca este ea sau o rasfrangere a apei.Si statea la umbra sorbind cu nesat versuri din Wordsworth.Era la haute boheme!
Mi-a ramas intiparita pe retina,adanc in creier…zambetul ei,privirea ei,pielea ei,parfumul ei,atingerea ei,tineretea ei…nu si glasul,era muta.Imi mai apare si acum…incerc sa intind mana spre ea dar fuge…fuge cu tineretea ei in rochia aia albastra vaporoasa…si o ia spre apa…pe apa…si ma cheama.Azi ma voi duce cu ea,nu mai suport dorul asta…”



DE POP